Convieţuire

De foarte puţine ori ne spunem ceea ce simţim, nu ceea ce gândim, ce credem, ce vrem sau nu. Cuvintele ne fac slabi. Ne fac să părem penibili. Cunoşti un om de zece ori mai bine după ce tăceţi trei minute unul în preajma altuia. E vorba de vibraţie, de aerul care circulă liber, fără întreruperi, din unul în celălalt. E cea mai intimă schimbare de energii. Dacă am putea tace din când în când...
Gura blestemată nu-şi recunoaşte uneori adevărata natură.
Oamenii sunt din ce în ce mai trişti în jurul nostru. Se sufocă şi ne sufocă. Oamenii se pierd repede şi se regăsesc cu greu. Oamenii nu ar trebui lăsaţi să ne zboare printre degete. E prea multă iubire care se iroseşte. Prea multă inerţie.
Ce rar ne privim în ochi. Şi aici nu vorbesc doar de încrucişarea a două priviri. E o conexiune dincolo de vedere, dincolo de TOT, pe care de prea puţine ori reuşim să o stabilim.
Nu ne luăm de mână suficient de des. Nu ne jucăm îndeajuns cu degetele în palmele celorlalţi. Nu îi dăm celui din jur părul din ochi când se găseşte ascuns fără motiv.
Nu ne zâmbim sincer. Transformăm râsul în eticheta pe care ne-o agăţăm zilnic sub nas. Suntem brodaţi până în adâncuri şi ne pierdem firul în fuga lui azi spre mâine. Am vrea cu tot sufletul să ne oprim şi să stăm. Ştim asta, dar nu recunoaştem nimic. Nu recunoaştem nimic în noi, nu recuoaştem nimic în ceilalţi.
Şi când bâjbâim adevărul, balonul de săpun se sparge şi se duc dracu aerul, conexiunile, privirile, zâmbetele. Rămânem în costume de Adami despuiaţi.
Am ajuns rău.
Am ajuns singuri. Retraşi şi nimiciţi.
Cine e de vină? Teama care nu vrea, afurisita, să se omoare singură.
Daţi-i sinucigaşului jugul şi de frică îl va spânzura mai întâi pe altul.